doamnă flower power

Piatra este grea, şi nisipul este greu, dar supărarea pe care o pricinuieşte nebunul este mai grea decât amândouă

(Pildele lui Solomon)

 *
câteva riduri pe frunte
în rest
nimicul poartă masca normalului
 închid ochii aparenţele cuvântul cap la cap camuflaj pentru prima linie
binele meu adevărul meu nu va fi niciodată soldat universal
viva la revolucion flower power nu numai de opt martie oamenilor

*
între două zile lumea se strâmbă la mine prin ochelari de cal soarele mă arde pe-o parte  pe alta las umbrele să-şi facă mendrele fără perdea
noaptea stă perversă la mijloc se preface că doarme nişte vise 
dimineţile
aş scuipa nisipul dintre măsele însă mama mi-a interzis categoric:
vei fi o doamnă şi-atât

aşa că
ridic în tăcere degetul mijlociu pe trecerile de pieton masculin
când stă să mă calce vreunul sunt o doamnă ce pula mea nu se vede spunea solomon
urma şarpelui pe stâncă mersul corabiei în mijlocul mării calea omului la o femeie
nu se vede şi nu mă vede încă de la începuturile poeziei nimicul poartă masca normalului
mă repet alb însă traversez mereu elegant
mereu cu degetul steag ridicat
pacifist drumul până la baie îmi spăl măselele în fiecare seară de zâmbet
îmi dau masca jos la culcare şi-aştept să m-atingă noaptea să vină adevărul meu
singura luptă care lasă urme

da capo al fine
sunt o doamnă oamenilor nu numai de opt martie femeie

în rest
câteva riduri…

Anunțuri

(pseudo)jurnal marin

să curăţăm puţin memoria
ochiul pisicii de miorlăitura subţire
puricii din blănuri sinapse ghemuite torcând

o gheară sub tâmplă mi-a lăsat semne-ascuţite

*
nimic nu-i mai uşor decât să
pot şi asta

slogane slogane-avem slogane de vânzare la minut sau la eră
uneori şi-un discount pe plajă foto cu maimuţa la minut eu
un papagal de plastic sunetul strecurat de pe buze la buze
salvamarul e-un trişor camuflat se dă-n barci la sute de kilometri distanţă
pentru mai târziu amintirile nu ştiu să înoate aici aproape
mi-e un mic rău de mare o singuratate reumatică înţepeneşte
de atunci încoace clipa devine relativă până când
mă aşez la o masă cu formă de val mă legăn încet
faţă în faţa mea tu aproape departe cafeaua azvârle nărăvaş din ceaşcă
arome trecute când unul când altuia un zâmbet amputat
o caracatiţă dorul cu două braţe mie două ţie
cresc din tine fără ca tu s-o ştii ne ţinem de mână
la fiecare mie de ani

*
amintirile au frişcă pe nas ciocolată pe limbă
plimbarea aceasta pe acelaşi loc e sadism pudrat cu zahăr
oberul de sus îşi râde în barbă şi umflă nota de plată
cu încă o viaţă

*
nămol aaavem nămoool
între dinţi între ochi între picioare între degete
nisipul scrâşneşte între noi un val două între măsele trei cuvinte
cu tandreţe marea-şi scarpină scoicile la ţărm uitarea
deşi mi-ar fi plăcut mai mult să bravez puţin să-ţi spun
nu-mi trebuie, măi, umbrela ta de soare
mă insolez cu plăcere cu tine fără nimic altceva peste

accentul evident pe primul nu o scobitoare între buze un zâmbet
totul are iz de toamnă melodramatică la o terasă pustie oricum
aş fi minţit dar mă doare umărul sub care ascundeam când nu eram pescăruş
o aripa două
reumatism, romantism, totuna-i
vei spune înainte de a te întoarce în umbrele zaţului de cafea

până la urmă deschid gura urechea ochiul şi
bum bum între coaste un răsărit îşi face cuib
roşu moale pufos căptuşind pereţii din cioburi
pentru cine va mai trece pe aici
în numele tău păstrez cartea de oaspeţi semnătura indescifrabilă
pahare sparte până la jumatate restul sunt eu
fără nume

pe umbră nu se pariaza niciodată doar se iubeşte
tot aşa cum
o toamnă poate însemna jumătate de an sau jumătate de viaţă
restul e promisune las-vegas ne întâlnim la următoarea

*
marea toarnă plumb topit pe maluri valul muşcă vântul din mine
el cine ştie pe unde-şi plimbă tălpile stâncile urmele bronzului
dunga slipului gustul cafelei sau orice alt mărunt detaliu în fond nesemnificativ
precum un peştişor de aur /reciclabil/ ocazional fără umbreluţă

la ţărmul meu algele-şi adună răsăritul
ultima speranţă

versul lui Iona

sunetul unei alte dimensiuni
își petrece un fular după gât vine iarna
tremură păsărește de frig fără Phoenix

din gri ne naștem și-n gri ne întoarcem spun eu de fiecare dată când înghit o metaforă ascuțită
îmi taie cerul cu precizia unui harakiri
din mijloc țâșnesc tăcerile precum sângele
ofrandă unei lumi fără poezie

(scrisă acum 1 an)

trenule, rosinantă mică ce eşti

Sancho, m-am întors

o moară-două-de-vânt la pământ
răcită cobză cânt mărunt a iarnă aproape
trenul nu-i maşină mică şi nici micul maşinist nu e tren

eh, ce să-ţi fac?
ian’ te uită, drumuri
mă răsucesc între două strănuturi sub tratament de toamnă
aspirine pentru vise inhalaţii cu aer curat pentru sensuri

*
Sancho, m-am intors

desfac între ochii mei negri o poziţie lotus în tricou şi sosete albe
un don quijote budha urban în vârful patului

aveam de ales între a vorbi gândacului de bucătarie strecurat pe sub uşă
ori în a-ţi zâmbi aşa că am decis:
gândacului ofer gratis un abonament cu free acces la uşile mele
ţie o ceaşcă albă cu ceai lămâie şi multe poveşti
drumul de vers alb şi sprânceana ridicată de pădurea adormită

*
Sancho, să nu uit

ma întreba ieri un specialist în bici dacă am mai şi unde am mai şi cum şi cu ce
azi recunosc: da, am
însă mă declar făţiş adepta cuţitului
o rană curată e un pământ curat
margini mai netede
altminteri
privesc la fel desfac vânt feliat printre gene mă multiplic
eroarea poate fi numai de buzunar.
abaterea medie categoric tolerabilă

un hapciu schimbă relativ brusc lentilele la capitolul focalizare optimă
cineva, aproape, se îndoieşte că pot mişca munţii de la 100 km
şi ce dacă-s de piatră – îi spun – pot

dau mărunt din picioare în fiecare zi mici cutremure clădirea rezistă
eu rezist în fiecare zi la vibraţii fără să mă fisurez

*
Sancho,

trenul m-a dus
şi
m-a adus
drept înaintea ta
în poarta morilor de vânt bate doar umbra
le-am pustiit fără teamă
le-am ciufulit aripile ploaia toamna cuvântul
dupa voia mea

o excepţie poate
una din ele a fost cu soare prin parc m-a ameţit mamă ce frumos e azi oraşul acesta urât
un armistiţiu desigur
încadrat în limitele general valabile ale strănutului

*
mai recunosc ceva, Sancho

am semnat un contract cu viaţa
iau antibiotice
şi zâmbesc

(nov.2007)

 

acasă. somn cu soare-n ochi

sunt doi pentru noi/ e-un noi pentru doi/ noi doi
neastâmpăr în degete la cinci dimineaţa sub pătură
arătătorul lui sărută mijlociul ei şi inelarele împletesc o mângâiere rotundă pe margini
cuibul creşte aripi şi zboară până la şase şi jumatate o salată de roşii
toată lumea e a lor ei sunt ai lumii
nu-i vede nime’ cercetând copilăreşte o cabină de duş la etaj
la parter se varsă cafeaua se cântă refrenul e simplu
„zăpăceşte-mă în bătăi
de inimă”
apoi de pe sub gene somn tihnit la poalele muntelui miros de garofiţă răsucită pe deget
„opreşte timpul dragul meu fă-l casă pentru noi”
„suntem acasă draga mea”

ce simplu

şi timpul s-a oprit ca-n maria-mirabela totul doarme-n treceri de nor în lumină
secunde tăcute sânziene pe creştet
pentru doi
pentru noi
Acum-ul are miros de veşnicie

*
din cale apa un clipocit verde se-mparte pe din două un zâmbet
într-unul singur paharul cu bere creşte spumă de pluş o jucărie
vie şi fericită în blăniţa de soare
apoi se pleacă prin ore prin lumi primadată cu drumul în ochi te iubesc-ul

balada penelopei

ascult mylord cuminte stau
pe limba orelor ispită
îți zic de-amor si-apoi iar iau
de păr secunda prihănită

mângai mylord o emisferă
de orologiu submisiv
de tocul cui e prins captiv
să nu-i pierd tainica himeră

stiu că nepotrivit e ceasul
în vin nu-s decât zece grade
afară-i frig de-mi piere glasul
de penelopă cumsecade

ascult mylord cuminte stau
pe acul ceasului spăsită
îți zic de mama si-apoi iau
de capăt ora netrăită

încerc subtil cu binisorul
vălurind lanuri lungi de soapte
să îți telecomand vizorul
programele să-ți fie fapte

trecut-au clipe numărate
din pieptul meu țâsnind ca draci
spălați cu-aghiazmă de păcate
ce-ai tot promis sperând să faci

ascult mylord asa cum stau
pe limbă orele de post
le-nghit si rabd căci treabă n-au
decât să treacă fără rost