foamea

cuvântul dinainte era un mort umblător
„ridică-te şi umblă” ii spuneam. el, docil, se ridica şi umbla.
lesa era simplă, bătea moneda comunicării şi o prindea în palma fiecăruia ce-şi ţinea braţele încrucişate.

resemnarea e o cuşcă înfiorătoare, iar cel captiv înăuntrul ei e mutul vorbitor.
îi recunoşti uşor coastele, e slab, are sub unghii pământ. se hrăneşte cu frunze.

*
gata

docilitatea nu e apanajul silabelor mele.
turbate într-o mişcare browniană pe cerul gurii salivează de pofta cărnii.
muşc litere fragede neinventate, mici creaturi cu sânge cald.
vânătoarea e o nebunie flămândă, tentaţia absolutului. nimeni nu ştie încotro duce drumul, dar absolut nimeni.

şi ce dacă?

mi-e foame canibală de absolut.

mă ridic şi umblu.

(2007)

Anunțuri

happily ever after . visul fionei

număr stelele din când în când

*
o floare albă la ureche – ceva cu maica domnului – şi merg să mânc o ciorbă ţărănească
cineva mă ţine de mână – ne ştie chelneriţa ne zâmbeşte
sunt frumoasă
apoi realizez că uitasem floarea
descântec alb-fragil ascunziş de lume în văzul ei

*
se strecoară noaptea prin crăpătura uşii
visele
înăuntru frica mă arată cu degetul: uite monstrul femeie
înafară sunt multe stele câte una de fiecare poveste
îmi ies întruna prin palme în fiecare rugăciune
să fiu şi eu om să fiu şi eu om să fiu şi eu om
da’ nu ştiu încă prea bine ce sunt oamenii

*
noaptea plâng
apoi beau apă nu pot mânca decât bucăţi din mine
mă ascund în peşteră cu monştrii mei după care începe măcelul
pe dinafară e linişte nu exist

*
am cules margarete
când am ajuns în căsuţă mi le-am aşezat pe piept am închis ochii şi am aşteptat să mă salveze
sărutul îi mirosea a flori de câmp
trupul mirosea a pâine caldă
mi-era foame de curat de linişte şi m-am trezit

*
copilăreşte am uitat cheile în portbagaj
who cares
ceas de plimbare la Dunăre clipocit pe zâmbet
pe alei noaptea e zi
şi ziua-n miezul nopţii

*
tinereţe-fără-bătrâneţe închisă-n turn viaţă-fără-de-moarte
(ce mama mă-sii e binele decât un turn înalt păzit de lavă şi scrum)
citesc o poveste cu degetele mângâi pe litere încerc să rup cercul de foc doar cu buchetul meu ofilit de margarete

ştiu că nu mai am mult pană la ultima pagină
după aceea sunt doar eu

rădăcină de vânt

în satul dintre dealuri casele au nume de răzeşi
oamenii sunt case de lut

timpul usucă drumurile într-o tăcere galbenă olarul
e singurul care mai trăieşte

*
sunt nepoata nepoţilor răzeşilor
oamenii liberi

*
ştii, Radu,
cred şi acum că bunicii mei sunt vrăjitori

când eram mică au facut casa asta mare
toamna mirosea a must de nohan şi era verde nucă pe degete
apoi venea iarna bunica ţesea la razboi bunicul ne spunea poveşti cu popoarele migratoare
ei erau înăuntru eu eram în afara lor sâmbure

acum ei sunt afară cu îngerii şi înăuntrul meu sâmburi
acum eu sunt mare şi casa asta mică

fără îndoială bunicii mei sunt vrăjitorii care schimbă lumile
cresc-descresc-apar-dispar
casa
prispa
perele de se coceau la sânt ilie
viţa de vie
fântâna
cuptorul de pâine

*
un singur lucru e neschimbat
rădăcina de vânt are aceeaşi aromă dulce-amăruie de lut crescut din copilărie

*
la sânta mărie mare trebuia să urc în podul bucătăriei să prind câte-un porumb din cei ce nu ştiau încă zbura

din întunericul cald foşnet de pasăre tânără
speriată
mă prefăceam că-l scap
lăcrimam aripile crude îmi intrau în ochi penele speranţele

bunicul mă aştepta blând
zâmbea la capătul scării ştia că voi creşte

acum podul e pustiu doar aerul mai miroase la fel
a zbatere măruntă şi fragedă

*
în seara asta bat clopotele din lemnul vechi
de sub coastă de undeva nu ştiu bine de unde rădăcina e ruptă
şi doare

le aud
mă cheamă iarăşi

*
deschid messengerul cu dumnezeu iluzia că în lista mea vreun înger
îmi va spune nu plânge nu plânge nu plânge
pun status cuminte floare-de-lut
şi aştept
toţi îngerii mei sunt offline

poate nu vin pentru că pomelnicul meu e subţire
am lacrimi de dat
am morţi de purtat
şi cam atât

*
clopotniţă deschisă pe deal înserarea
doi copii lângă ea mă privesc tăcuţi

cum vă cheamă
întreb
eu sunt costel zice ăl mai mare
el e bogdan căluţul meu (legat cu o sfoară cel mic îl urma)
pot să vă fac o poză
privesc amândoi o singură uimire nu mă-nţeleg atunci le zâmbesc blând ca bunicul şi le spun de jos de la capătul lumii mele
vedeţi crucile acelea două negre sus după nuc
mergeti acolo şi luaţi pomana
e pentru voi
vin şi eu dar ceva mai greu sunt bătrână
atât de bătrână

cei doi prunci înaintea mea pe cărare printre morminte
nu aleargă nu privesc înapoi nu se tem
unul e costel călăreţul celălalt bogdan e căluţul
se aşează cuminţi aşteaptă cornurile cu nucă
mă aşteaptă
sunt vii nu ştiu încă să zboare

*
undeva unor îngeri le e foame
cu mine nu vor să vorbească nici pe aici
nici în ceruri

aşa şi pre pământ

*
pe vârful dealului sunt pietre de pe fundul mării
spune mama fiica răzeşilor
mai apoi a venit uriaşul munţilor hercinici
şi-a scuturat spre nord o-ncruntare înainte de-a pleca pe jumătatea lui de lună
timpul trecut

*
printre crucile mele de argilă
o floare simplă de lut copilăria
primul mers pe bicicletă
primele poveşti
întâia libertate

*
trăiesc ce-am fost când nu ştiam ce voi fi

*
acum
singurul viu dintre dealuri
nucul lasă galben timpul să cadă blând
un zâmbet pământ

e-atâta linişte aici
toţi morţii mei dorm cuminţi
încă o toamnă

(2010)

despre întoarcerea în cuib

lui Cudi

vorbeam cu Alma despre întoarceri – de ce barbații de ce femeile
ca de obicei aș spune, răspunsurile se jucau la mijlocul neștiutelor și nerostitelor
poate că suntem berze și-am uitat unde ne-am făcut cuiburile trecând de pe un mal pe altul
stolurile ocazionale cărora ne-am alăturat – alții ca noi zburătăcind – a mai trecut o zi sau un an sau vreo zece
uneori , de acolo, de sus
sau foarte de jos
ne izbește din senin câte-un fulger sau doar o altă aripă și zborul își schimbă traiectoria
– brownian aș zice dar încă nu o știu –
poate la capătul orizontului să fie răspunsul
și lumea se schimbă
și noi

ceva ne rămâne undeva prin memorie așa cum rămân rețetele bunicii de dulcețuri sau de cozonac
o aromă fără să fi fost scrisă în vreo carte
c-ai fost cândva pe-acolo și
(culmea, te apropii cât poți de mult să vezi unde)
ceva te cheama și nu stii ce
mai ales nu știi de ce și asta te nedumerește
că nordul de fapt nu mai e nord nici răsăritul
nu mai e la locul lui

i-aș spune fetei că astea sunt amintirile-cuib
cele în care-am stat ghemuiți și ne-a fost cald
și ne-a fost bine și-am mâncat ce-a fost mai bun din viață
deși cumva ele-au mușcat cu dinți de turtă dulce și-au rupt din suflet bucățile cele mai frumoase
până au dispărut de pe toate hărțile ca-n povestea fără sfârșit pădurea

știi, Alma, eu cred că toate amintirile-cuib sunt triunghiul bermudelor pentru fiecare din noi

 

(scris acum un an)

postpartum

pune-mă la încercare, provoacă-mă,
pleznetul mănuşii e sunetul perfect al îmbobocirii
cu îndrăzneală.

log in

ţi-am crescut fătul din unghii, curat,
carne de tun pentru somnul tău de fiecare seară,
o poveste – un click, comutai uşor pagina,
ce accesibilă metamorfoză de gânduri,
ce coacere forţată.

la maturaţie
zgâriam ecranul până când trupul mi se flendurea şuvoaie,
aşa o mizerie făceam la expulzare,
o placentă de pixeli inutilă cuvântului dat lumii

precum păianjenii, pândeam oboseala de după afişare
si digeram într-o lumină difuză
o neprogramată revizie tehnică.

tu să păstrezi volumul la minim cu fiecare frază
redundantă printr-un filtru de tăceri post natale
până s-o toci tot ce-a mai rămas din vorbe
adunat în altă mănuşă
ca sămânţă pentru următoarea procreaţie.

ce transparentă idee, ce limpede, ce netedă
odihnă la aplatizarea sinusoidala a cuvintelor
pe liniştea din albul ochilor.

log out

despre catren

CATRÉN substantiv neutru strofă (poezie) de patru versuri; tetrastih. (< franceza quatrain)
(sursa: http://dexdefinitie.com/catren.html)

CATRÉN, catrene, s. n. Strofă de patru versuri. Multe poezii ale lui Eminescu sînt alcătuite dintr-o succesiune de catrene.Mai am un vers s-adaug la cel dîntîi catren. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 113.
(sursa: https://dexonline.ro/definitie/catren)

Catrenul este o structură de bază în poezia clasică, strofă alcătuită din patru versuri, putând avea rimă încrucișată (abab) rimă îngemănată/îmbrățișată (abba). Se mai folosește de obicei în epigrame.
(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Catren)

Suplimentar, despre versificație:

STROFA – VERSIFICAȚIA

Strofă. Două, trei, patru sau mai multe versuri legate între ele în aşa fel încât să exprime o idee unitară formează o strofă. Când ideea este exprimată în două versuri, strofa se numeşte distih. Când are trei versuri, se numeşte terţină, iar când are patru, se numeşte catren. Acestea sunt strofele cele mai des întâlnite. Există însă şi strofe de şase versuri. Ele se numesc sextine.

Tipuri de strofe în funcție de numărul de rânduri:

– cvinarie – cinci versuri;
– sextină – şase versuri;
– septet – şapte versuri;
– octavă – opt versuri;
– nonă – nouă versuri;
– decimă – zece versuri;
– duodecimă – douăsprezece versuri;
– polimorfă – mai mult de douăsprezece versuri.

(sursa:http://art-zone.ro/editorial/Strofa_definitie_exemple.html)

Nota 1: Având în vedere că sunt doar rezultatele unei căutări pe google, rog (dacă există eventuale greseli în informație) corecții aduse de către cunoscători, pentru a nu induce în eroare cititoarele/cititorii minori ai acestui blog, cu repercusiuni negative asupra rezultatelor scolare.

Mulțumesc.

Nota 2: Recomand pentru fondul sonor al paginii (si pentru versurile cu rime, evident):