rugăciunea fiului (de vorbă cu leul din bucătărie)

pe patul din bucătărie zace un leu trist
are douăzeci şi patru de mustăţi le-am numărat câte douăsprezece pe stânga tot atâtea pe dreapta
e un animal fără trup şi de fiecare dată când mestec în ciorbă
îi vorbesc

leule de ce eşti trist ieri m-am tăiat la degetul arătător de la mâna stânga
din partea inimii a curs mult sânge m-am speriat şi am plâns
dar
l-a rugat Radu pe Dumnezeu aşa fă, Doamne, să nu mai doară pe mama
şi nu m-a mai durut

mi-am amintit cum mai demult sau mai aproape i-am cerut eu cerului
să mă ia să mă uite să mă facă alta
amarnic plângeam femeieşte însă pe mine nu m-a auzit nimeni

vezi leule de ce e bine să ai un fiu?
când o rană se deschide întotdeauna se roagă pentru tine
cineva pe care Cel-de-sus îl ascultă

*
când am terminat ciorba
am înţeles de ce leul e trist
şi eu nu.

(cu zece ani în urmă)

Anunțuri

pâine, Queen şi ciorbă de perişoare

ai simţit bine clipa mea pe vârful limbii frigea
restul era un tot artificial
de purtat sau de aruncat sau de dezbrăcat
ca acele fructe din ipsos
decoraţiuni interioare de duzină

nu
replay
nu, nici azi nu mă pot confesa

albă fiind îmi iubesc negrul cu patimă şi-l detest totodată

de-acolo nebunia urletul impulsurile de foc
de-acolo

şi apoi
apoi
rămân iarăşi singură şi arsă şi albă

damnare
să nu pot suporta disonanţa dintre melodii
ta-ta-ta-ta-ta-ul monoton al zilelor
cu tobele crescând patimaşe în pielea umbrită a nopţii
un ritm infernal de fierbinte

şi uite
cum mă tatuez şarpe din coapsa muşcată iluzia din oglindă
azi pe cuvinte
nu mai dansez
în bucătărie papucii de casă de plastic
ce balerină pe cine mint cu graţie pe cine mai mint azi
pirueta casnică

desculţă
unghii încarnate prea adânc în umbre
ronţăie pe albă ora mea de confesiune
ca din caşcaval
un şoarece

hait, m-am damblagit
lângă mine fierbe ceva
bolborosind într-o oală
am uitat focul aprins

cineva departe foarte departe
glăsuieşte tic-tac-tic-tac secunde înţelege cumva răspunde zice aşa
un coşmar de al meu este acela în care văd pe fereastră un oraş perfect, curat, frumos, şi în care sunt singur
îmi vine să urlu de disperare

te cred, îi răspund alb
atât de alb încât
tac-tic-tac-tic
fac parte în parte din ambele emisfere

tu vrei o ciorbă de perişoare nici prea mici nici prea mari
dorinţe rostogol într-o risipă de zarzavat acrişor
restul lumii
facă borşul de putină
vii sa mi-o faci tu?

vin, ii raspund la fel de alb
lânga oala cu ciorbă îmi scriu poeziile
nu ştii?
ştii
menajera perfectă de versuri timpului meu

dar
bine, omule, înţeleg să fac dragoste
între fraze desfăcute indecent între strofe ca şi cum
între-le dintre ele sunt deschisă şi gem şi tu
tu mereu
la masa dintre noi
taci taci blândeţe
taci
ca sarea

iubeşte-ma o dată măcar o singura dată acum atât
o spun privindu-ţi
trupul de cuvinte când mă pătrunde
încă o dată încă o dată încă o dată
ah
ahhh

parcă am vorbit da am mai vorbit de lumile astea două
am tot vorbit la fiecare împreunare de-a lor
fir-ar ele de lumi parcă m-ar rupe-n tot atâtea părţi
cu tine nu ştiu nu ştiu nu ştiu nu ştiu nimic nu ştiu nu ştiu
mă rupi ca pâinea aceea fierbinte pe care nici cuţitul n-o taie curat

te rog strânge tu masa
vezi mai e pe-acolo scris un cântec
nu uita împarte-l şi pe el
doar pentru el am venit, nu-i aşa
împarte-l în două
una pentru acum alta pentru când voi fi fost plecată
şi între ele
“Crazy little thing called love
This thing called love I just can’t handle it
This thing called love I must get round to it
I ain’t ready
Crazy little thing called love”

sunt firimiturile după ce m-am invechit

(text repostat pentru Cudi)

rabannesciană

am degete moi de flacără ard o vertebră
două
trei
apoi bună dimineaţa mă-ntind precum ora de la şapte la opt
a sunat mobilul şi ce dacă pe jos saltele sunt pat cu baldachin
împărătească împerechere mormăi de pe dreapta pe stânga şi-ncet îmi strecor mâna pe sub mâna lui
bună dimineaţa

prin fereastra deschisă nişte pisici ronţăie firimiturile serii trecute
mă dor ochii trag draperia nu vreau să mă văd ziua cresc riduri pereţi
te sărut la revedere albastrul devine indigo cearcan tristeţea
neştiinţă nesiguranţă nevazută
e vară şi toate cuvintele poartă pantaloni scurţi dintr-o silaba
ne
repet
e vară – una ciudată sub poduri căruţele cu coviltir nişte gene tropăie un ADN luptă să fie liber

*
am degete moi de păpădie trupul mi se împrăştie în gustul uniform al libertăţii încet descoperită
acoperiţi obrajii un iaşmac de umbre nu se mai văd atât de obscen anii petrecuţi în colivie

îmi place gustul ăsta de libertate violet
şi iarăşi bună dimineaţa

*
pe după ureche reclama e sufletul erosului: „Sunt conceput pentru femeia modernă, luminoasă, senzuală, vibrantă. Olfactiv sunt un supranatural de note orientale şi flori voluptoase, care dau mirosuri magnetice, ameţitoare. Poartă-mă seara, noaptea târziu, pentru un efect tulburator.” *

*
barbatul se ridică şi umblă
desigur
e ziua pe ceasuri care-ncep să ticaie brusc resemnarea unui singur sens
femeia se-mprăştie blând prin toate cotloanele camerei
singurătatea miroase a ultraviolet din urma trupului de casă cu ferestre deschise

 

NA* – citatul nu-mi aparţine, e găsit pe net, http://www.shopmania.ro/magazin~online-parfumuri~produs-paco-rabanne-ultraviolet-eau-de-parfum-spray-80-ml~p-2760942.html„,
însă parfumul e categoric unul din preferatele mele 🙂

(repostat sub alt titlu, în altă eră)

poison

pe cuvânt mi-am muşcat limba până la despicare, ascuțindu-i vârfurile: o parte a ei (adică a limbii mele – şi o spun ca să fie rost de-un zâmbet exact pe mijloc) a dibuit vena care pulsa vulnerabil, tentant, la încheietura gândului tău şi a injectat acolo trei-patru silabe

letale

…antidotul e în buzunarul stâng al sacoului cu picățele-picăturele, în cazul în care mai ai timp să trăiesti ajungi până acolo
e simplu de recunoscut, camuflează o inimă care bate cam asa:

m’ars poetica la stomac

poezia se scrie când se înalţă din tine ceva ca o
crampă o tensiune o ascuţită durere de
undeva dinăuntrul articulaţiilor tale de muritor ordinar cu
prăfuită carcasa tuturor zilelor viselor speranţelor micilor
sau marilor digestii

poezia spuneam? poezia
dacă acesta e cuvântul universal
pentru limba crampelor durerilor înţepăturilor fără
justificare medicală

unii mi-or spune minimalist că un screamăt e
la fel şi o mică flatulenţă dată chinuit discret în public nu
ştiu dacă alţii or lăcrima sau pur şi
simplu jenaţi vor scoate batista

ah, da

batista asta se fâlfâie la balcon se pune sub genunchi la
periniţa se foloseşte pe motiv de othelo însă uneori
e semnul acela alb ca
te-am-înţeles-şi-dau-razboiul-de-o-parte-tu-de-cealaltă-eu
atunci cuvintele nu se mai luptă par că joacă şah
dar asta se întâmplă rar de regulă
când o poezie se scrie dintr-un om a ieşit categoric
un geamăt sau un hohot
depinde de felul mâncării de
felul aerului de
felul măruntului gest de a fi
pe undeva oarecine e unul împotriva tuturor cu final neaşteptat
tuturorul devine eu şi ciudat
eul nu mai e al meu după ce
o poezie s-a scris din
bla bla bla-motivele-menţionate-la-strofa-întâi

alţii mi-or spune cu bucle largi din degete litere
cuvinte blonde sau sterpe ce frumos ce bine promiţi cui promit
însă nici pe aceştia nu-i voi crede
mama lor de oameni eu le-am
vorbit pe limba mea i-am veselit pe
limba mea i-am beştelit le-am plâns ce nu au vrut sau
pur şi simplu vorba lui A.
am scris cu metafore ceva fără metafore
sau invers

asculta-voi şi pe aceia şi pe ceilalţi şi pe mine
din când în când o pastila mai trece o crampă mai un
fenilbutazon spunea cineva e un unguent la facerea lumii
să nu mai scârţâie nimic din balamale
să nu se-audă decât vântul cu-vântul oricum
e prea târziu pentru un bolnav incurabil
niscaiva stele pot să-i prelungească cel mult o iluzie două
dar nu lumea
nu rămâne decat o poezie două
în urma lui praful de pe silabe şi eventual
doar eventual
câte o gaşcă de puncte
puncte la stomac să digere ce-a mai rămas
nespus

(repostat)

alfabetă

tastez rotund prima literă, apoi şterg – nu e bine, îmi spun – jucăria nu se ia, se fură

vine unul, proiectează două-trei umbre, le bate-n perete cu bocancul şi pleacă
viril
rămân cu ochii-n soare şi clipesc des prin găurile crescute din sămânţa pepelea reloaded

*
tastez ascuţit a doua literă, apoi culeg – nu, nu e bine, pofta nu stă în cui ca la ea acasă

câte-un cuvânt umple gâturi cu fructe lungi – singurătăţi flămânde cu semne de exclamare ipocrite, înalte.
alături foşnesc propriile lui pofte
în puncte puncte

*
tastez subţire pe-a treia, apoi fug – nu e bine ce e rău, ci e rău ce-mi face mie

când mi-e foame dau de pomană, morţilor le mângâi scândurile însă mă zgârii, pur întâmplător, în viaţa groparului
nu mă crede – sunt un bun creştin am acte de proprietate pe numele meu,
bătu-l-ar lemnul c-o mângâiere postumă

*
tastez fertil ultima literă, apoi mă nasc dintre paranteze – nu, nu e bine să fii şi să te scoţi singur

se cade întotdeauna pe-o parte, (mă) curg patetic în gol nişte lacrimi pe cealaltă (parte) apoi tac pur şi simplu la mijloc
uscat

*
acum ar trebui să scriu va continua,ceva de genul s-o face-alfabetul încetul cu-ncetul
n-o fac mi-e frică – dacă-l rup se us’’că, dacă-l las mi-l fură

atâtea stigmate ies peste noapte când nici nu te-aştepţi- şi tot atâtea umbre ruginesc prin pereţi
plouă mai ales când stau în genunchi probabil nu ştiu să mă rog – nu m-a învăţat mama
nu m-a învăţat tata
măcar şapte ani să ţin mâinile drept
în piept
deschisă în direcţia de unde-ar trebui să vin să aştept să fiu bătută-n litere
până la sfârşitul cuielor

încă si-la-bi-sesc