message in a bottle (2) / (de 2 ori niciodata)

Anunțuri

message in a bottle (1)

101

“[…] E drept, pana la un punct am fost cinstit cu mine, in singurul fel posibil pentru un artist, adica am vrut sa spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atat mai amara a fost iluzia, caci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poti spune ceva cat de cat real despre tine. De la primele randuri pe care le asterni pe pagina, in mana care tine stiloul intra, ca intr-o manusa, o mana straina, batjocoritoare, iar imaginea ta in oglinda paginii fuge in toate partile ca argintul viu, asa incat din bobitele lui deformante se incheaga Paianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, cand de fapt tu ai vrut sa vorbesti pur si simplu despre tine. Literatura e teratologie.
De cativa ani buni dorm agitat si visez un batran care innebuneste de singuratate. Doar visul ma mai reflecta realist. Ma trezesc plangand de singuratate, chiar si cand ziua ma simt bine printre prietenii care imi mai traiesc. Nu-mi mai pot suporta viata, iar faptul ca azi sau maine voi intra in moartea fara sfarsit ma face sa incerc sa gandesc. De asta, pentru ca trebuie sa gandesc, asa cum cel aruncat in labirint trebuie sa caute o iesire printre peretii manjiti cu baliga, chiar si prin gaura sobolanului, numai din acest motiv mai scriu randurile acestea. Nu propriu-zis ca sa (imi) demonstrez ca exista Dumnezeu. Din pacate nu am fost niciodata, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de indoiala sau tagada. Poate ca ar fi fost mai bine sa fiu, pentru ca scrisul cere drama si drama se naste din lupta chinuitoare intre speranta si deznadejde, unde credinta are un rol, imi inchipui, esential. […] Si iata-ma acum in ungherul meu, un ghem de zdrente si zgarciuri, pe a carui minte sau inima sau credinta nu ar paria nimeni, pentru ca mie nu are ce sa mi se mai ia.
Zac aici, in fotoliu, terifiat de gandul ca afara nu mai exista nimic, decat o noapte solida ca un infinit sloi de smoala, o ceata neagra care a mancat incet, pe masura ce am inaintat in varsta, orase, case, strazi, fete. Singurul soare din univers pare sa fi ramas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el – o fata smochinita de mosneag.
Dupa ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua sa pluteasca in ceata neagra si solida, ducand niciunde foile astea ca sa le citeasca nimeni. Dar in ele e, in sfarsit, totul. Am scris cateva mii de pagini de literatura – praf si pulbere. Intrigi conduse magistral, fantose cu surasuri galvanice, dar cum sa spui ceva, cat de putin, in aceasta imensa conventie a artei? Ai vrea sa intorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termina cartea ta, si la patru se apuca de alta, oricat de buna ar fi cartea pe care i-ai pus-o in brate. Dar aceste zece-cinsprezece foi sunt altceva, alt joc. Cititorul meu este nimeni altcineva decat moartea. Ii si vad ochii negri, umezi, atenti ca ochii fetitelor, citind pe masura ce umplu rand dupa rand.

Foile acestea cuprind proiectul meu de nemurire. “

Mircea Cartarescu -“Nostalgia”
(Fragment din partea intai – Prologul)

lost

am mesterit la cupola, am dat totul la o parte
e numai frig – cuvintele inverseaza sensul ecoului trecand mai departe de linia geodezicei

din ochi cioburi obrazul calea lactee e-o rana in spirala unde semnele se nasc in geamat si sange fiecare cer deschis unul dupa celalalt
big bang-ul e numai frica

mi-am aminitit totul o singura data si caut de atunci

litania fricii a ascuns bine de tot clipa – una singura – cand se rup toate lanturile
din pielea sarpelui tatuaj dedesubt din carne vie
o singura data scrâșnind
urlând
mă caut

si tot caut de atunci
îmi intorc pe dos zilele matanii secundele
frica dintre ele e-un fir de care-mi spanzur silabe sperand sa ghicesc
un final un cuvant ora exacta
din tinele meu
purtat la linia lui dincolo sa umble rotund
24 din 24
semnele
au ramas fasii prinse-n scaieti ma ustura-n palme
meteoritii unor galaxii straine – ochii n-au stiut
buzele n-au stiut
inima n-a fost
decat ceasul ce ticaie-ntruna tic tac tic tac din piept pustiul

calea spiralei din nimic inspre nimic drumul / oarba-i lumina asta din ochi
lumina asta, fir-ar, nimic nu mai vad
de-atata vid

sunt o fiara – o bucata de ying desprinsa din ADN-ul primordial –
pe jumatatea mea de univers
un hazard
sa te fi intalnit vreodata
viu in cealalta jumatate de viata te-as fi sfasiat pana am fi murit impreuna mai vii decat am fost vreodata
singuri