cerșetor la marginea străzii, clipa

Aş vrea să fug dar nu pot, împleticesc pasul tulbure al celui care încearcă să uite.În pragul umbrit al zilei a rămas doar o parte din mine, cerşetorul neputincios să umble.
Între inima şi raţiune zace spânzurată o clipă – incredibil suspendată între cele doua bucăţi, ea devine aproape elastică.
*
Traversez o stradă aproape reală, voi spune, cu sunete şi miros de asfalt.
Dintr-un reflex mai bătrân decât mine, întorc privirea spre stânga. Te apropii încet, deşi la fel de bine puteai fi într-o maşină, cu zeci de kilometri la oră. Secunda are la capătul dinspre mine o consistenţă gelatinoasă. Semiconştientă de zgomotul zilei, privirea se agaţă de chipul tău şi balansează uşor, înainte-înapoi, spre trecut. E doar o secundă. Una singură. Divizată aproape la relanti, îi aud pârâitul – gata să crape la limita dintre temporal şi palpabil.
În dreptul meu ajuns, îţi zâmbesc. Uşor timid, uşor copil, uşor fâstâcit. Gestul degetelor ridicate capătă gustul unui salut sau doar al recunoaşterii. Ca într-o oglindă, pe chipul tău regăsesc, surprinzător, acelaşi gest.
Gata, au trecut.
Secunda şi cu tine. Cu o legănare de coardă elastică, m-aţi aruncat de la un capăt la celălalt al vremii. Rebotezată, clipa a murit într-o binecuvantare a zâmbetului, ca să renască în următoarea.

Ce alb e acum pe stradă. Maşinile trec, mereu de la stânga la dreapta, iar eu traversez mereu din acelaşi loc nemarcat.
*
Zilele au rămas prea mult singure cu ele însele, probabil de aceea îmi par atât de stranii. Furişându-se, foamea de linişte se împrăştie insidios prin vene şi vesteşte o molimă. Port secunde moarte din ce în ce mai multe cu cât, din ce în ce mai des, cuvântului i se refuză naşterea.
*
Cerşesc, însetată, la marginea lumii, un strop de lumină. Strigătul e stins, de câine în agonie. Aplecată să culeg zâmbetele aruncate de câte un trecător milostiv, oasele se ciocnesc cu sunet scheletic, degetele tremură şi, cu tot chinul, nu pot apuca stropii lucitori.
Îngenuncheată în colbul sterp, încep să multumesc şi să plâng într-o limba doar a mea, ciudată şi tânguitoare. Sunetele mele adună cete de alţi înfometaţi. Copii de gânduri,cu abdomene balonate grotesc şi capete spâne, murdare, femei gălbejite, aidoma coşmarelor mele, cu picioare umflate şi vene ca şerpii. Așteptând să primesc banul de nichel pentru fericire, banul de arama pentru ultima apă, pironită în praf, mă arde neputinţa să-mi satur turma de vedenii.
Doar corul, dezordonat şi sălbatic, lăudând, plângând: “Aaaaaiiiaaauuuuuaa! Aiiiiiaaauuuuaaaa!…”
*
Dacă ma vei vedea și mâine, acolo, cerșind iluzii de apă, fii milostiv.
Azvârle-mi un timp să-mi ajungă măcar o zi, pentru încă una și-ndură-te de cea care-așteaptă-n zadar al patrulea sunet.
Tăcerea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s